Mulțumesc mult. Cred in P.U.L.A.
Io ma gandeam sa lucrez direct cu
Monetaria StatuluiCunosc pe cineva care lucreaza acolo. Problema e ca trebuie sa le faca pe sub mana. Ceea ce le face si mai valoroase
Iata o idee geniala! Fiind in Romania, cred ca ai si sanse
reale de a reusi asa ceva. In fond daca o firma de comert cu amanuntul al produselor alimentare, bauturilor si produselor din tutun efectuat prin standuri, chioscuri si piete
a reusit sa incheie un contract de 56 mil lei cu Statul pentru a livra masti de protectie si combinezoane, tu de ce nu ai reusi?.
In afara de situatia particulara de la noi de pe plantatie, istoria a aratat insa ca Statul s-a opus de-a lungul timpului banilor privati.
Iata ce spunea autoarea Wendy McElroy in
The Satoshi Revolution, opera tradusa integral si in exclusivitate in limba romana de Gazeta Bitcoin (desigur, primul gand este de TL; DR, dar chiar recomand citirea celor de mai jos):
Cum și de ce a scos guvernul banii privați în afara legii
Cum au fost afectați banii privați de Constituția S.U.A. ratificată în 1788?
Oamenii cred că “dreptul” de monopol al Congresului asupra emiterii banilor este garantat de Constituția S.U.A. Presupunerea este determinată de Articolul 1, Secțiunea 8, Paragraful 5 din Constituție, care împuternicește Congresul “să bată monedă, să reglementeze valoarea acesteia și a monedelor străine, precum și să fixeze standardele de greutăți și măsuri”. Oamenii greșesc însă.
În pamfletul “Unconstitutionality of the Laws of Congress Prohibiting Private Mails” (1844 - n.r. Neconstituționalitatea legilor Congresului care interzic poșta privată), scriitorul Lysander Spooner (1808-1887), mare adept al banilor privați, relata:
“Puterea Congresului […] de “a bate monedă” este în realitate una exclusivă, pentru protecția S.U.A. […] Interdicția constituțională impusă individului de a nu emite monedă este echivalentă cu interdicția “falsificării bunurilor și a monedei curente a S.U.A.”. Oamenii însă nu “falsifică”, nici nu imită “bunurile sau moneda curentă a S.U.A.”, ci au dreptul, iar Congresul nu are puterea să îi oprească, de a cântări și de a analiza eșantioane de aur și argint, de a le marca greutatea și puritatea și de a le vinde pentru orice bun, în competiție cu moneda Statelor Unite”.
Constituția adresează reglementarea “monedei străine” datorită unei monede care a demonstrat de ce problema banilor privați a rămas de actualitate în America timpurie: moneda Bechtler.
Secolul al XIX-lea a fost predominat de aur. La sfârșitul anilor 1820, atât Georgia cât și Carolina de Nord au trecut prin febra aurului și printr-o problemă legată de această situație. Transportul de aur către monetăria din Philadelphia era unul problematic, deoarece costau mult și operațiunea în sine, și asigurarea securității, aurul fiind expus riscului de a fi furat. Un ziar local explica situația mineritului:
“De când Banca de Stat și-a limitat emisiile (n.r. de monedă) și retrage hârtiile de valoare care au fost împrumutate cetățenilor pentru a își consolida trezoreria, au apărut inconveniențe mari în tranzacțiile cu Banca și în general în comerț. Cât succes va avea această mișcare (de a emite bani privați), rămâne de văzut. Riscul și costul de a trimite aur la monetărie (în Philadelphia) sunt de asemenea natură încât proprietarilor de mine le este greu să dispună de produsele minelor la o valoare corectă, așa cum stau acum lucrurile. Petiția urgentă înaintată Congresului pentru a se înființa o monetărie în “zona auriferă” a eșuat, iar producerea de aur într-o manieră corectă este menită să dispară din țară pentru a ajunge în tezaurele ruginite ale Europei…”.
Minerii de aur l-au abordat pe respectatul fabricant de ceasuri și aurar Christopher Bechtler Sr. (1782 - 1843) pentru o soluție privată. Deoarece acesta era un metalurgist și un om cinstit, Bechtler a fost candidatul ideal. Prima monedă de aur Bechtler a fost emisă în 1831 și a fost urmată de anunțuri care spuneau că Bechtler ar prelucra aurul oricărui miner pentru un procent de 2.5% din orice lingou.
Reacția guvernului față de competiție s-a putut vedea prin faptul că Trezoreria Statelor Unite a pierdut ceva timp în studierea noilor monede, probabil cu scopul de a le discredita. Și surpriză, monedele Bechtler erau mai pure decât cele emise de guvern. Ulterior, Monetăria Federală a cumpărat monede Bechtler în valoare de 294.000$ și le-a utilizat pentru a plăti diverse datorii și pentru a le tranzacționa în Europa. Subit, guvernul a decis să deschidă o Monetărie Federală la Charlotte, în Carolina de Nord, la o distanță de 128 km de monetăria lui Bechtler; aceasta a început să emită monede din aur în 1838.
Mai mult de un milion de monede Bechtlers au circulat, mai ales în sud-est. Când Bechtler Sr. a murit, rudele acestuia care au preluat afacerea au fost mai puțin conștiincioase, sau probabil au fost necinstite. Consistența și puritatea monedelor au scăzut, iar piața a reacționat. Monetăria s-a închis peste câțiva ani.
Dar monedele Bechtler originale au continuat să circule. Ele au fost atât de populare încât în timpul războiului civil (1861 - 1865) s-a specificat că obligațiile de plată ale Confederației se vor plăti în monede de aur Bechtler și nu în monede ale Confederației sau în alte monede emise de guvern.
Moneda Bechtler este o sursă de inspirație dar și o poveste prevenitoare. Aceasta vorbește despre consecințele integrității și ale înjosirii, două aspecte care nu au legătură cu Bitcoin întrucât acesta nu necesită încredere și nu poate fi alterat. Povestea lui Bechtler demonstrează cum piața liberă întrece guvernul când vine vorba despre acoperirea unei nișe goale și când vine vorba despre calitatea bunurilor și serviciilor pe care le oferă. La fel se întâmplă și astăzi, când valutele pieței libere le depășesc pe cele emise de guverne, mai ales în condițiile inflației actuale; dacă nu ar mai reuși acest lucru, aceste valute ar intra în colaps. Și la fel și în zilele noastre, guvernul se folosește de aceste monede în timp ce încearcă să le elimine din competiție.
Rezistența manifestată de guvern față de competiție nu a început cu și nici nu s-a sfârșit cu monedele Bechtler. În eseul “Hard Money in the Voluntaryist Tradition” (n.r. Banii fizici în tradiția voluntaristă), istoricul Carl Watner a urmărit o monetărie din San Francisco în timpul în care California era cuprinsă de febra aurului: Moffat & Co. Watner scria că “Moffat & Co. era aparent cea mai responsabilă companie în domeniul emiterii de bani privați”, motiv pentru care “afaceriștii din San Francisco au impus un embargou asupra tuturor monedelor din aur, cu excepția celor bătute de Moffat. Restul monedelor private au fost trimise Oficiului de Analiză al S.U.A. (n.r. Assay Office) pentru a fi topite sau au fost folosite în trading luându-se în considerare aurul pe care îl conțineau”.
Inițial firma a emis lingouri de aur care rivalizau direct cu Oficiul de Analiză al S.U.A.; în acea vreme nu existau și Oficii de Analiză în fiecare stat. Conform site-ului Coinfacts.com, “Analiza oficială a guvernului a atestat că respectivele lingouri erau mai prețioase decât valoarea imprimată pe ele”. Cu alte cuvinte, Moffat scotea din competiție guvernul.
Valoarea nominală a lingourilor era însă prea mare pentru a fi folosite în tranzacțiile obișnuite, iar comercianții au cerut monede mai mici. Moffat & Co. a contactat Oficiul de Analiză pentru a obține autorizație de a bate monedă. Cererea a fost respinsă, dar Moffat a început să emită monede sub autorizație proprie din 1849. Reputația companiei și politica de a bate monede care își meritau prețul au făcut ca aceste monede să devină un standard în circulație.
Obstacolele impuse de guvern nu s-au oprit la refuzul autorizației de a bate monedă. Pe 20 aprilie 1850, Analizatorul, Emițătorul (n.r. de monedă) și Rafinorul de aur al Statului California a fost numit prin lege. În același timp a fost propusă și o nouă lege cu scopul de a-i bloca pe minerii privați. Alături de o măsură similară adoptată pe 8 aprilie, propunerea reprezenta un compromis. Coinfacts a explicat poziția inițială adoptată de guvern față de cei care băteau monede private. “În prima jumătate a anilor 1850 a existat multă presiune impusă emiterii de monede private. Legislația din California a adoptat o lege […] prin care emițătorii de monede private erau catalogați drept falsificatori, ceea ce a condus la supunerea “propagandiștilor sau traderilor acestor monede la pedeapsa impusă asupra emițătorilor de monede sau falsificatorilor”. Legea obliga de asemenea și monetăriile private să își preschimbe monedele în “bani legali”. În publicația Alta California (n.r este și numele unei regiuni care în acea vreme cuprindea California, Nevada, Utah și părți din Arizona, Wyoming, Colorado și New Mexico) a fost tipărită noua propunere legislativă, alături de un editorial prin care se susținea mișcarea. Editorialul nota și incapacitatea de a utiliza monedele private pentru plata taxelor”.
În ziua următoare, Alta California publica o scrisoare deschisă din partea lui Moffat în care acesta cerea sprijinul oamenilor din San Francisco. El înțelesese că statul nu mai putea emite monede datorită restricțiilor impuse de Constituție, dar persoanele fizice nu aveau asemenea restricții. El a făcut referire la monetăria Bechtler care a continuat să bată monede chiar dacă era poziționată la 128 km de monetăria statului din Charlotte. Moffat a amintit cu tărie orașului San Francisco că nimeni nu a fost delapidat pentru cumpărarea sau acceptarea acestor monede.
Prima propunere legislativă de compromis de la începutul lunii aprilie a interzis emiterea de monede din aur care cântăreau mai puțin de patru uncii troy (n.r. uncia troy este o unitate de măsură pentru pietrele și metalele prețioase; o uncie troy are 31,1034768 grame). Cantitatea era însă una imensă pentru comerțul obișnuit și aproape că era garantată limitarea circulației. În schimb, Oficiului de Analiză i s-a permis să emită lingouri de două uncii troy. Coinfacts observa că “Oficiul de Analiză al Statului din California a fost o instituție unică în istoria națiunii americane. A fost singura monetărie care funcționa în țară și care era autorizată de stat, după 1789. Emiterile oficiului ar fi putut fi ilegale conform Constituției Statelor Unite (chiar dacă nu a fost depusă nicio plângere în instanță), constituția interzicând oricărui stat să emită monedă sau valută”. Practic, Statul a apelat la o scamatorie cu aceste lingouri, care nu erau menționate în Constituție, dar care circulau ca echivalente ale monedelor.
Proiectul de lege din 20 aprilie împiedica și mai mult monetăriile private, cărora le cerea să își evalueze nominal monedele așa cum dicta guvernul.
Au urmat mai multe mișcări dute-vino între Moffat, stat și Oficiul de Analiză. Moffat a obținut un contract cu statul pentru emiterea de monede și a căutat apoi să obțină permisiune de a lansa și monede mai mici, dar a fost refuzat. Până la urmă Moffat a lansat totuși monede mai mici, guvernul permițându-i să bată monede de 10$ și de 20$ pentru Oficiul de Analiză.
Guvernul federal a schimbat tactica în 1852, când Autoritatea Vamală Americană a refuzat subit să mai accepte lingourile de 50$ emise de Moffat, chiar dacă emiterea acestora fusese autorizată de Oficiul de Analiză. Lingourile erau în principal folosite la plata taxelor vamale, dar legea federală obliga acum ca taxele să fie plătite în monede de puritate de 900/1000, și nu în cele care se conformau standardului din California de 884 - 887/1000. Trezoreria a luat o măsură extraordinară, refuzând să accepte monedele emise de propriul Oficiu de Analiză, invalidându-și practic monedele proprii.
Istoria lui Moffat & Co. spune adevărul gol-goluț despre neputința guvernului de a elimina concurența referitoare la monedă și relevă tacticile care au fost adoptate în acest sens. O strategie constă în interzicerea valutei prin incriminarea ei, așa cum a încercat legislația din California să acționeze, prin intermediul acuzațiilor de falsificare. Altă strategie este de a absorbi și de a controla competiția, așa cum a procedat Oficiul de Analiză cu Moffat. A treia strategie presupune impunerea unor obstacole majore monedelor pieței libere, mai precis o interzicere a acestora, sau cel puțin conferirea de avantaje monedei emise de guvern.
Și chiar au avut efect aceste mișcări. Watner detalia că “În octombrie 1856, Monetăria Federală reușea aparent să îndeplinească toate obligațiile prevăzute pentru monedele aflate în circulație și pentru cele de export, astfel că monetăriile private care băteau monede de aur au dispărut una după alta. După această perioadă nu mai există alte înregistrări despre vreo altă monetărie privată în California”.
Istoria monetăriilor private din America timpurie este lungă și puternic legată de succesul economic al țării. Fraudele au existat tot timpul, dar același lucru este valabil și pentru onestitate. Monetăriile cu reputație și cu înclinație spre afaceri bune nu doar că au avut succes, dar au reușit și să întreacă guvernul în competiție, deși acesta abuza de forță prin intermediul legilor, cu scopul de a avea câștig de cauză. Guvernul nu a acționat în spirit civic. Dacă ar fi făcut-o, nu ar fi atacat firmele oneste care ofereau servicii minerilor aflați în disperare, nu ar fi atacat nici comercianții și nici cumpărătorii. Guvernul acționează doar spre binele său, doar spre a își umple buzunarele proprii și doar pentru a-și spori puterea.
Pe 5 iunie 1864, Congresul a aprobat o lege pentru pedepsirea și prevenirea falsificării monedei naționale a Statelor Unite. Actul stipula că “Dacă orice persoană sau grup, cu excepția autorităților, va crea sau va favoriza crearea, va susține sau va aproba, sau va avea tentative de a susține sau de a aproba orice monedă din aur sau argint, sau orice alt metal sau aliaj, în vederea utilizării în același scop ca moneda curentă, indiferent de gradul de asemănare cu moneda Statelor Unite sau cu monedele străine și indiferent dacă este un model original, oricine va aduce astfel de ofense va fi condamnat la plata unei amenzi până la trei mii de dolari sau la închisoare până la cinci ani sau ambele, în funcție de decizia instanței și de nivelul de severitate al ofensei”.
Apusul monetăriilor private din America
Actul a fost prezentat ca imperios necesar protecției publicului împotriva fraudelor. Este cert că au existat fraude determinate de monedele “mai puțin pure”, motiv din care monetăriile private și guvernamentale au fost mereu îngrijorate; fără a scuza fraudele și fără a sugera nepedepsirea acestora, principiul caveat emptor (n.r. cumpărătorul să decidă) ar trebui să se aplice. Nu ar trebui să fie incriminată o întreagă categorie de business din cauză că unii participanți sunt necinstiți.
Afirmația referitoare la prevenirea fraudelor este doar una de fațadă. Nu explică de ce guvernul a urmărit monedele și companiile cu reputație bună, cum ar fi Moffat & Co. Și de ce a ales guvernul să folosească în anumite rânduri monedele private? Actul nu recunoaște nici faptul că minerii privați au acționat la îndemnul publicului, ale cărui nevoi au fost ignorate de Trezorerie. O singură explicație are sens; guvernul a vrut să elimine competiția nu din cauza fraudelor, ci pe motiv că ar fi putut avea câștig de cauză.
Conform lui Mark Twain, “Istoria nu se repetă, dar rimează”. Pentru unii, poate că situația monedelor private din America timpurie nu seamănă cu situația criptovalutelor, dar tiparul este totuși comun. Guvernul este amenințat și dorește monopol. Criptovalutele și adepții acestora se pot aștepta la același tratament din partea guvernelor din toată lumea: un amestec de interdicții, obstacole, absorbție și pedepse. Istoria începe să rimeze.
