Nu cred ca le-a inversat...ii inteleg rationamentul.
Ideea e ca, in general, se merge pe principiul de scadere a pretului unui produs direct proportional cu cresterea cantitatii vandute. Aceasta este o lege nescrisa a comertului, care se aplica oriunde in lume.
Insa nu este si general valabila pentru orice produs.Iar produsele pentru care nu se aplica sunt (tot in general
) cele care presupun un volum ridicat de munca manuala.
Sa luam exemplul de mai sus cu ziarul: acesta costa 2,5 lei; daca iti faci abonament pe 3 luni, el ar avea un pret de 2 lei; la un abonament pe 1 an ar putea scadea la 1,5 lei. Insa in tiparirea ziarului va fi implicat acelasi efort: el va fi tiparit de o imprimerie, va fi transportat cu trenul etc. (Intr-adevar, este loc de dezbatere aici - se va folosi mai mult tus la tiparire etc., ceea ce teoretic ar creste costul de productie la modul general; din punct de vedere al efortului insa, nu vor fi diferente majore.)
In schimb, cand este vorba de lucru manual, pe masura ce creste cantitatea comandata, creste si efortul depus pentru realizarea produsului respectiv.
In ceea ce priveste stabilirea pretului corect pentru un produs, acest aspect a fost dezbatut inca de acum sute de ani. Spre exemplu, in secolele XVIII - XIX a aparut conceptul numit
Teoria Valorii-Munca. Cei mai cunoscuti adepti ai acesteia au fost Adam Smith, David Ricardo si Marx. Conform acestei teorii, valoarea produselor este determinata de efortul depus (cuantificat in ore de munca) pentru realizarea lor.
O
exemplificare buna in acest sens este cea a scriitoarei Wendy McElroy, in cartea "
The Satoshi Revolution" (
Cap. 1.3):
Teoria susținea că valoarea economică a unui bun sau a unui serviciu se bazează pe cantitatea de muncă necesară pentru producerea bunului sau serviciului respectiv, și nu pe cât cere un capitalist, nici pe cât ar vrea cumpărătorul să achite. Radicaliștii individualiști din acea vreme au respins în general profitul din capital deoarece acesta reprezenta o valoare în exces a muncii investite într-un bun sau într-un serviciu. Ei au respins profitul excedentar în trei forme: interesul financiar, chiriile și profitul din schimburi, considerând aceste forme ca fiind “camătă”. Dacă scopul politic principal al radicaliștilor individualiști din secolul XIX a fost abolirea Statului, scopul economic principal a fost abolirea “monopolului asupra banilor”. Prin sintagma “monopol asupra banilor” ei se refereau la trei forme de monopol care se intersectau: banking-ul, taxarea intereselor și emiterea privilegiată de monedă. Pe scurt, spre deosebire de tiparnița lui Gutenberg și de Bitcoin, banii privați de atunci se bazau pe ideologie și încă: pe o ideologie bolnavă. De aici și valoarea socială scăzută a instrumentelor monetare pe care le foloseau. De exemplu, când teoria valorii muncii a pierdut din popularitate, valutele au fost și ele discreditate.
Josiah Warren a dat un exemplu din lumea reală referitor la problema corelării ideologiei cu banii. Warren, care este considerat primul anarhist american, avea o viziune politică bazată pe două concepte, ambele fiind des întâlnite în rândurile mișcării radicaliste individualiste din secolul XIX. Primul concept era “Suveranitatea Individului”, ceea ce reprezenta faptul că fiecare om era propriul său stăpân și avea drept de jurisdicție asupra acțiunilor pașnice pe care le întreprindea. Al doilea concept se numea “Costul este Limita Prețului” și se referea la teoria valorii muncii.
Warren și-a testat soluția referitoare la monopolul asupra banilor și la “nedreptățile” asupra intereselor prin intermediul Time Store (n.r. un magazin din Cincinnati deschis de Warren), unde a implementat notițele de muncă (n.r. descrieri despre cantitatea de muncă prestată pentru realizarea fiecărui produs). La deschiderea din 1827, magazinul oferea alimente în valoare de 300$ și avea un adaos comercial de 7% din valoarea muncii lui Warren, pentru ca acesta să-și poată întreține magazinul. Totul se întâmpla într-o perioadă în care alimentele nu erau preambalate și precântărite, fiind ceva obișnuit ca potențialii clienți să se târguiască cu proprietarul magazinului asupra prețului, în loc să achite o sumă afișată. Una dintre inovațiile lui Warren a fost chiar aceea de a posta prețurile produselor, mișcare ce a scăzut și mai mult prețurile acestora, deoarece tranzacțiile consumau mai puțin timp. Astfel, clientul plătea în monedă tradițională prețul bunului, apoi îl compensa pe Warren pentru timpul său, care era menționat în notița de muncă, aceasta obligându-l pe cumpărător să-i achite lui Warren un echivalent din timpul său. De exemplu, dacă cumpărătorul era un instalator, notita de muncă îl obliga pe acesta să îi ofere lui Warren serviciile sale, cuantificate în “X” unități de timp în domeniul instalațiilor. Notițele de muncă au circulat și au fost tranzacționate. Scopul lui Warren a fost de a stabili o economie în care profitul să se bazeze doar pe schimbul de timp și de muncă.
Până la un punct, chiar a reușit. Oamenii veneau de la sute de kilometri distanță pentru a profita de prețurile mici percepute de Warren. După câțiva ani, Warren a declarat că experimentul a avut succes și a închis porțile magazinului.
